Alta Poveste (fragment)

... Cu o Primavara inainte plecasem la Jerusalem. Era o zi plina de lumina si la Oficiul Memoriei domnea tacerea in tot etajul unde se aflau birourile personalului, pe coridor.

De undeva, ca o fantoma, s-a intrupat un barbat foarte slab, mi-a intins mina si mi-a spus ca e secretarul. "Profesorul Andrei Sarid poate desigur sa va ajute. El e specialistul. Lasati-ne o scrisoare, mi-a spus, si i-o vom transmite."

Profesorul mi-a raspuns in scris ca ziarele pe care le caut nu se gasesc la Oficiul Memoriei. Dar tocmai in zilele acelea, la un congress international, a aflat ca exista o colectie completa la Biblioteca Nationala din Viena. Daca stiu datele exacte, ar putea comanda pentru mine si pentru el niste fotocopii.

I-am telefonat imediat si, pe parcusur convobirii, m-a invitat la Jerusalem. In plin razboi, inainte de a fi luat cu toti barbatii intr-un lagar de munca fortata, tata se suia in trenurile cu care evreii n-avea voie sa circule si trimitea, de fiecare data din alt oras, scrisori polemice anonime redactorului ziarul fascist.

Cand am ajuns pe esplanada din fata intrarii Oficiului Memoriei, am vazut de departe un om scund despartindu-se cu o stringere de mina de un grup de barbati care s-au urcat in doua masini cu numar diplomatic.

M-am indreptat spre el si mi-a zis: "'Nu-e-cu-putinta-sa-fi-fost-atit-de-multi' - asta au de spus."

Am pornit spre cladire. Profesorul a urcat incet, schiopatind, sprijinindu-si trupul de balustrada scarii. In biroul lui, i-a cerut asistentului sa fie atit de bun si sa-i aduca din depozit volumele arhivei Filderman. "La ei materialul asta e interzis. Daca pleci acolo, nici nu incerca sa intrebi. Singurul loc e Viena."

I-am spus ca am un var la Viena. In momentul acela, tinarul student care-i slujea drept assistent s-a intors si a pus pe masa un teanc de dosare groase, cu scoartele negre. Profesorul a inceput sa le rasfoiasca, cu surisul trist al unui om care se uita la fotografii din tineretea lui. Si atunci l-am auzit spunind ca pentru sine:"Imi amintesc ca m-am gindit: ce rost avea sa-i scrie antisemitului astuia."

M-am tras inapoi si l-am intrebat cu o voce aspra: "De ce ati venit atit de tirziu in tara?"

Si-a ridicat ochii, albastri ca ai tatei, si mi-a raspuns cu glas linistit, de parca ar fi fost vorba de istoria altcuiva: "Am fost inchis la ei."
"Detinut sionist?"
A incuviintat din cap. Statuse cinci ani in inchisoare. Si dupa interogatorii, foamea, care atinsese apogeul inaintea Festivalului pacii.

"Cum asa? Doar a fost atunci si o delegatie din tara, a miscarilor de tineret."

Profesorul a zimbit din nou cu zimbetul acela a lui subtire, fin, si a spus: "Da, da. Noi am botezat perioada aceea 'Foametea Festivalului'. Cinci luni am primit o felie de piine pe zi si o ciorba de castraveti acri care ne provoca o sete ingrozitoare. Foametea Festivalului," a repetat cu o voce de istoric si si-a cufundat capul in pagini. A fost cat pe-aci sa fac parte din delegatia aceea. Sedeam roata, in bluze albe si cu cravate albastre, caci era intr-o simbata, in curtea care a fost vinduta apoi unei banci mari, pe banchete de lemn sub cerul plin de stele, si la ordinea de zi era cine sa plece dintre membrii grupei. Am auzit-o pe Marit spunind: "O propun pe Ana, fiindca a facut o treaba grozava, a scos de una singura un ziar. Noi sintem asa de lenesi, nimeni n-a miscat un deget, si ziarul a adus o contributie uriasa la inchegarea grupei. Datorita lui ne cunostem acum ceva mai bine unii pe altii."

"Eu cred ca s-ar cuveni sa plece unul de noi, cei nascuti in tara, a spus altcineva. Ana a fost deja in strainatate. A venit de acolo. Il propun pe Amnon."
(to be continued...)